Optimista

Iau lectii cum sa ma simt excelent cand oamenii sunt mai putin decat ceea ce par. Invat cu pasi marunti ca in afara de lucrurile triste care unii ni le servesc pe tava, sa le vad pe cele mai bune, sa ma bucur pana la punctul maxim de acele lucruri simple, marunte si frumoase.

Renunt sa mai cred ca in fiecare om zace ceva bun. Nu exista. Daca gesturile care le-au facut sunt urate, sa le iau ca atare. Nu exsta scuza pentru asa ceva.

Iar astazi, ma simt excelent in pielea mea, asa cum sunt si sunt mandra ca eu nu ma incadrez in cercul celor care nu au nimic special. Ma consider unica si mandra de ceea ce sunt si ceea ce fac. Astazi toate cuvintele mele sunt doze maxime de optimis si refuz sa ascult orice alta parere.

 

Beata si nu de fericire

Eram beata! Nu mancasem, desi mi se parea incredibil, chiar uitasem sa manac. Eram entuziasmata ca m-am tuns si imi placea foarte mult apoi am plecat spre refugiu meu care era de mult fara folos: munca.

Asa ca aruncand cuvintele care trebuiau sa-si faca efectul, sau poate ca nu , am zis ca un pic de vin nu strica. Si cea mai buna combinatie a mea era sa nu manac, sa beau vin si sa ma gandesc ca orice ar fi el e un altu din multimea care nu iese in evidenta cu nimic. Asa ca i-am zis foarte clar, ca doar nu era sa recunoasca ca ma evita si el m-a aburit in timp ce eu eram prea plicitista de abureli.

Am raspuns sec. Nu ma pricep la asta, mie imi plac vorbele grele, asa ca raspunsul meu sec a fost fara sa ma caracterizeze. Am adunat parerile celor dragi mie legat de ce ar trebui sa fac si am actionat. Recunosc ca imi placea cand zicea colega mea ca mai bine ii ziceam verde in fata tot (si nu ma refer la ceea ce eu deja stiam ca zisese si trebuia sa-mi tin gura inchisa) ci la acele faza care ma deranjeaza.

Dar a contat prea putin ce am zis, sunt sigura ca nu i pasa si eu imi consum cuvintele si energia pentru o ceapa degearata.

Si nu am sa renunt la cuvinte, caci ele sunt o parte din mine, dar am sa recunosc clar, acum nu suport sa fiu sigura si imi doresc mult sa inceapa iar facultatea, sa caut si acolo un refugiu si companie.

Un val

Nu puteam sa dorm, nu puteam sa plang, sa tip, sa vorbesc. Trebuia sa stau ca o stana de piatra si sa indur cuvintele care au fost aruncate asupra mea si tot la fel si consecintele. Ea imi repeta ca nu se astepta sa fie asa de nesimtit iar eu ii ziceam ca ma asteptam dupa ce imi zisese cum este el.

El merita sa stea ca o stana si toate vorbele si nu numai, pana si pietre sa primeasca, nu eu incercand sa fiu eu insumi. In incercarea mea, de a fi asa cum sunt, fara pic de interes la mijloc, m-am ales cu cele mai grele cuvinte, intr-o zi ce avea sa fie cica cea mai frumoasa, macar odata pe an.

Nici nu ma mai chinuiam sa intreb ce rost si-au avut toate, ce rost a avut cadoul, vorbele. Pentru el erau doar o pierdere de vreme.

Orgoliu meu nu ma lasa nici sa suspin si totusi nici timp sa-mi revin. Nu am putut dormi, m-am chinuit ca de obicei pana la o ora tarzie sa stau treaza, venindu-mi in cap toate cuvintele alea cum ar fi “o companie proasta” .

Stiu ca urma vesnicul tratament cu am sa-mi revin, munca multa sa uit, timpul nu se opreste in loc si balta mai are peste.

Nu ma incadram

Nu vroiam sa stiu nimic, am intors capul de la telefonul lui si am plecat. Vroiam sa plec de tot si atunci am vrut sa-i dau mesaj prietenei mele sa-i zic. Ea avea sa ma inteleaga si sa-mi zica “eu ti-am zis” . Nu vroiam sa aud asta si m-am facut ca nu am vazut nimic la fel si a doua oara.

Iar pe drum cuvintele mele erau tot mai putine, ma tot gandeam cum am plecat, ma gandeam si incercam sa ma mint ca nu aceea era realitatea. Mi s-au inrosit obrajii si incercam sa ma gandesc tot mai putin ca sa nu observe asta. Imi zambea si oferea gingasi pupici care ii doream nerabdatoare ca un copil, dar atunci imi era indiferent. Imi parea bine ca plecasem. Stiam ca acolo nu era locul meu, nici la el in suflet nici in masina.

 

Recunosc

Mi-am lasat gluga sa cada si toate picaturile de ploaie sa se loveasca de fiecare centimetru. Ma gandeam la el, pentru ca era acel moment cand simteam ca-mi place si in acelas timp vroiam sa fug, sa fug de sentimente, sa le iau asa crude si neconsumate si sa le pastrez vii fara sa las ocazia ca sa se iroseasca.

Parca ar fi citit in ochii mei ce vroiam sa aud sau poate nu stia nimic din ce eram eu. Suntem la inceput, ne cunoastem si ne placem. Sau cel putin asta cred eu, caci am un ghimpe si o teama care nu stiu daca va disparea prea repede.

Acum sunt precum beata si insetata. Ma gandesc la parfumul lui, care ma facea sa zambesc si strangeam buze cu dinti doar sa nu imi vada zambetul tamp de pe fata.

Timp

Il consider inamicul meu numarul unu. Timpul! Pare atat de scurt si niciodata nu apuc sa ma bucur pe deplin, ma pierd si ma ratacesc printre atatea secunde.

Si urasc sa astept! Urasc clipele in care le pierd, le irosesc fara o scuza. Pentru mine nu exista una.

Acum stiu ca dau vina pe timp pentru faptul ca nu mi-am terminat treaba la timp, oare asa o fi? Eu vinovata sau el?

Ma pun in situatia sa numar secundele in care eu, tip. Nu vreau sa aud intrebarea de ce, caci nu vreau sa raspund. Vreau doar sa stau si sa ascult muzica si nici cel mai placut sentiment sa nu ma deranjeze, chiar si telefonul desi stiu ca mi-ar intrerupe reveria si as raspunde. Poate doar sa fie prietena mea, fata de ea nu trebuie sa imi ascund apasarea, ea va stii ca eu as vorbi fara sa ma opresc si ar stii de ce. In fata alt cuiva nu vreau sa par fericita si poate ca nu vreau nici sa ma bine dispuna, vreau sa stau melanolica in starea care mi-o da timpul.

Am sa-i pun timbru timpului si am de gand sa-l expediez fara sens in toate directiile si am sa incerc sa ma conving ca ma stresez degeaba.

Necesitatea de a vorbi

Cand eram mai mica si plangeam din diverse motive si o priveam pe mama ca nu schiteaza nici un gest, credeam ca adulti nu plang. Asa ca rare erau ocaziile cand mama plangea, dar stiu sigur ca atunci cand o facea mi se rupea inima in mii de bucatele.

Tot cand eram mica credeam ca viata e simpla, inveti, cresti, iti gasesti un loc de munca, avansezi in cariera, te casatoresti etc. Acum cand ma gandesc ca toate astea erau planurile unei copile visatoare, as zice ca nu sunt eu.

E atat de usor sa-ti imaginezi un viitor dar oare stii ce o sa se intample in urmatoare zi? Cine o sa ajungi?

Tot in contextul intamplarilor de “cand eram mica”, imi spuneam adesea ca eu nu am sa-mi bat joc de oamenii care chiar iubesc. Acum cred ca oamenii isi bat joc de orice si sunt putini oamenii care apreciaza lucrul in sine, incercarile sau simplitatea.

Nu am sa neg ca zace in mine o rautate crunta, dar aceasta rautate se manifesta fata de oamenii care au gresit fata de mine, care candva m-au ranit. Si prefer ca sa vad in oameni lucrurile bune nu si cele rele, sa nu judec si sa nu rad de problemele care unii le au. Asa ca urasc cand oamenii sunt rautaciosi fata de unii care au niste probleme si nu reusesc sa le rezolve. E usor sa zici ca acel om nu vrea sa se schimbe. Vorbele de multe ori sunt rostite fara o baza, doar din necesitatea de a scoate ceva pe gura.

 

Mai bun

Fiecare zi incepe destul de zdrunciana. Rutina e mai mult decat ceva ce face parte din viata noastra.

Mereu imi repet ca toate gesturile noastre care le facem in fiecare zi sunt sa ne complice viata iar momentele in care ne bucuram cu adevarat sunt putine.

Asa ca ziua incepe cu greu la mine si tot la fel se si termina, singurele momente de bucurie sunt cand sorb oamenii din priviri si pot sa visez cu ochii deschisi. Sunt curioasa, cati oameni mai gasesc lucruri in fiecare zi sa-i incante? Sa-mi pun si eu aceasi intrebare, iar raspunsul o sa-l caut in detalii.

Teoretic noi, invatam ca sa ajungem cineva in viata si sa ne putem permite toate lucrurile care nu le avem cand suntem mici si constatam ca sistemul ne impiedica oricum de a ne indeplinii acele vise. Ajungem sa lucram oriunde dar cu prea putine satisfactii. Nu ne bucuram pe deplin nici de o vacanta dar nici de un lucru mai mic. Pana la urma ciclul care-l urmam pare a fi mana unuia care e obsedat de manipulare. Nu vreau sa stiu cine e acela.

Azi vreau sa inchei ziua sperand ca zilele vor fi poate intr-o alta viata mai bune decat in asta.

Energie

Imi place sa citesc, dar totusi de multe ori nu o fac pentru ca ma face melancolica si nu mai am nevoie de inca cativa stropi de tristete. Imi place sa citesc si sa admir pe alti dar nu pot sa o fac pe deplin din lipsa din timp si pentru ca mi se strange inima.

Iar acum in inima mea ma macina lipsa unei persoane caruia sa-i daruiesc afectiune, care sa iesim ca doi nebunatici plini de entuziasm sa facem in fiecare zi alt lucru si totusi aceasi.

Nu intelegeam ce inseamna sa fi singur, probabil ca acum stiu. Probabil stiu pentru ca am atata energie si totusi nu e nimeni cu care sa o impartasesc.

Doar o poveste

 

lady_in_red-1526126Acumulase energie, dorinte, sperante si multe vise. In ochii ei verzi,se dasfasura un film inocent ce era comupus din multe vise iar timpul liber de cele mai multe ori il pierdea printre pagini vechi, dar nu incetase sa viseze ca avea ca intr-o zi sa spuna atat de multe incat o carte i s-ar parea prea mica.
Nu vroia ca povestea ei sa inceapa cu a fost odata, ea stia precis fiecare data, ora si chiar intuia si minutul. Mintea ei era o intreaga bibloteca iar cartile pentru ea repezenta un sediu de refugiu mai ales in zilele calduroase de vara, cand era prea putin interesata sa bata mingea cu ceilalti copii. Si totusi ea avea doar 10 ani, dar in mintea ei, se considera deja o femeie, prefera sa ascunda papusile in cosul de rufe iar cartile sa le tina sub perna.
Nu era trista de lipsurile pe care ea le avea in acei ani fragezi de viata. Pentru ea visele si cartile tineau locului unei bucati de ciocolata care toti copii o primeau bucurosi si nu puteai sa nu vezi in ochii lor blanzi bucuria.
Si uite asa ani trecusera, ajunsese un pui de om care nu cunoscuse nici macar un strop din aceasta mare lume de amgire.
La 16 ani scrisese prima ei pagina intr-un jurnal pe care-l ascundea in spatele sifonierului lipit de perete. Nu invatase sa-si exprime sentimentele si nu avea nici o prietena cu care-si impartaseasca visele sau sperantele.
In prima zi de scoala de la liceu, desi ii era frica de necunoscut, ochii i se clatinasera asupra unui baiat ce socializa cu celalate fete de langa el. In jurnal scrisese:
Eram dezorientata pe holurile lungi si largi de liceu, nu imi imaginam ca va fi diferit de scoala generala. Nu imi imaginasem cum aveau sa fie orele si mai ales pauzele, dar mi-am putut imagina ca acolo printre toti acei adolescenti am sa-mi gasesc si eu o prietena.
M-am indreptat catre sala unde fusesem indrumata ca trebuie sa ajung. M-am asezat spre fereastra si asteptam ca doamna dirigina sa soseasca. Aveam cu mine aceasi carte care ma facea sa visez si nici dupa atatea ori de cand am citit-o nu ma saturam sa o recitesc.
Mi-am ridicat ochii pret de cateva secunde sa cercetez holul in care se vorbea mai rau ca la piata. Am remarcat ca un baiat ma privea insistent. Avea ochii albastri si era saten. Nu imi gasesc cuvintele sa ii descriu trasaturile dar stiu sigur ca am simtit un gol un stomac. Sa fi fost acela care l-am regasit in toate romanele acelea de iubire? Stiu sigur ca in momentul acela m-am simtit descoperita, caci ramasesem uimita de privirea lui care am crezut ca mi-a patruns pana in suflet si vazuse tot. M-am cutremurat, era o placere care niciodata nu am mai simtit-o si pret de zeci de secunde m-am holbat pur si simplu la el. Cred ca fusese reciproc.
Nu vreau sa o recunosc in sinea mea, dar m-am indragostit.
Asa ca zilele care au tot urmat la liceu m-au facut curioasa desi nu eram prea curajoasa. Ma asezam pe hol sprijinindu-mi genunchii la piept si cartea in brate, multumindu-ma doar privindu-l.
Nu trecuse mult timp pana sa intru in vorba cu el, mai degraba el cu mine. Nu imi tineam respiratia dar stiu sigur ca ii adulmecam parfumul si oriunde ma duceam aveam impresia ca el este acolo.
Totul fusesera doar niste schimburi de vorbe care in sinea mea reperezentau nota maxima din catalog.
Dar ieri mi-a zis ca ar fi vrut sa vorbim, doar noi doi dupa ce aveam sa ne terminam treburile. Desi nu mi-am aratat entuziasmul, inima batea ca o nebuna de placere si bucurie. Mai tarziu mi-am dat seama caci sperantele mele in acele cateva vorbe se spulberasera. El plecase si eu ramasesem curioasa, ce vroia sa-mi spuna?

Si-a aruncat toate cartile si a rupt-o pe cea cu “Mandrie si prejudecata” cand si-a dat seama ca el deja isi vanduse sufletul diavolului si prefera sa spuna vorbe dulci mai multor fete. Un ghem de spini ii inconjurase inima si plansese pe paginile rupte din carte. Regreta ca singura carte care-i furase atatea minute o rupsese, doar pentru ca el nu era imaginea care si-a tiparit-o in minte.
Ar fi vrut atunci sa poata rupe si inima ca pe acea bucata de hartie. Iar zilele de la liceu le petrecea departe de ochii lui desi nu s-ar fi saturat nici dupa ani sa-i tot priveasca.
Era rece fata de el desi isi imagina ca el va fugi in bratele ei si va plange marturisand ca ea era perfecta pentru el.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 68 other followers