Recunosc

Mi-am lasat gluga sa cada si toate picaturile de ploaie sa se loveasca de fiecare centimetru. Ma gandeam la el, pentru ca era acel moment cand simteam ca-mi place si in acelas timp vroiam sa fug, sa fug de sentimente, sa le iau asa crude si neconsumate si sa le pastrez vii fara sa las ocazia ca sa se iroseasca.

Parca ar fi citit in ochii mei ce vroiam sa aud sau poate nu stia nimic din ce eram eu. Suntem la inceput, ne cunoastem si ne placem. Sau cel putin asta cred eu, caci am un ghimpe si o teama care nu stiu daca va disparea prea repede.

Acum sunt precum beata si insetata. Ma gandesc la parfumul lui, care ma facea sa zambesc si strangeam buze cu dinti doar sa nu imi vada zambetul tamp de pe fata.

Timp

Il consider inamicul meu numarul unu. Timpul! Pare atat de scurt si niciodata nu apuc sa ma bucur pe deplin, ma pierd si ma ratacesc printre atatea secunde.

Si urasc sa astept! Urasc clipele in care le pierd, le irosesc fara o scuza. Pentru mine nu exista una.

Acum stiu ca dau vina pe timp pentru faptul ca nu mi-am terminat treaba la timp, oare asa o fi? Eu vinovata sau el?

Ma pun in situatia sa numar secundele in care eu, tip. Nu vreau sa aud intrebarea de ce, caci nu vreau sa raspund. Vreau doar sa stau si sa ascult muzica si nici cel mai placut sentiment sa nu ma deranjeze, chiar si telefonul desi stiu ca mi-ar intrerupe reveria si as raspunde. Poate doar sa fie prietena mea, fata de ea nu trebuie sa imi ascund apasarea, ea va stii ca eu as vorbi fara sa ma opresc si ar stii de ce. In fata alt cuiva nu vreau sa par fericita si poate ca nu vreau nici sa ma bine dispuna, vreau sa stau melanolica in starea care mi-o da timpul.

Am sa-i pun timbru timpului si am de gand sa-l expediez fara sens in toate directiile si am sa incerc sa ma conving ca ma stresez degeaba.

Necesitatea de a vorbi

Cand eram mai mica si plangeam din diverse motive si o priveam pe mama ca nu schiteaza nici un gest, credeam ca adulti nu plang. Asa ca rare erau ocaziile cand mama plangea, dar stiu sigur ca atunci cand o facea mi se rupea inima in mii de bucatele.

Tot cand eram mica credeam ca viata e simpla, inveti, cresti, iti gasesti un loc de munca, avansezi in cariera, te casatoresti etc. Acum cand ma gandesc ca toate astea erau planurile unei copile visatoare, as zice ca nu sunt eu.

E atat de usor sa-ti imaginezi un viitor dar oare stii ce o sa se intample in urmatoare zi? Cine o sa ajungi?

Tot in contextul intamplarilor de “cand eram mica”, imi spuneam adesea ca eu nu am sa-mi bat joc de oamenii care chiar iubesc. Acum cred ca oamenii isi bat joc de orice si sunt putini oamenii care apreciaza lucrul in sine, incercarile sau simplitatea.

Nu am sa neg ca zace in mine o rautate crunta, dar aceasta rautate se manifesta fata de oamenii care au gresit fata de mine, care candva m-au ranit. Si prefer ca sa vad in oameni lucrurile bune nu si cele rele, sa nu judec si sa nu rad de problemele care unii le au. Asa ca urasc cand oamenii sunt rautaciosi fata de unii care au niste probleme si nu reusesc sa le rezolve. E usor sa zici ca acel om nu vrea sa se schimbe. Vorbele de multe ori sunt rostite fara o baza, doar din necesitatea de a scoate ceva pe gura.

 

Mai bun

Fiecare zi incepe destul de zdrunciana. Rutina e mai mult decat ceva ce face parte din viata noastra.

Mereu imi repet ca toate gesturile noastre care le facem in fiecare zi sunt sa ne complice viata iar momentele in care ne bucuram cu adevarat sunt putine.

Asa ca ziua incepe cu greu la mine si tot la fel se si termina, singurele momente de bucurie sunt cand sorb oamenii din priviri si pot sa visez cu ochii deschisi. Sunt curioasa, cati oameni mai gasesc lucruri in fiecare zi sa-i incante? Sa-mi pun si eu aceasi intrebare, iar raspunsul o sa-l caut in detalii.

Teoretic noi, invatam ca sa ajungem cineva in viata si sa ne putem permite toate lucrurile care nu le avem cand suntem mici si constatam ca sistemul ne impiedica oricum de a ne indeplinii acele vise. Ajungem sa lucram oriunde dar cu prea putine satisfactii. Nu ne bucuram pe deplin nici de o vacanta dar nici de un lucru mai mic. Pana la urma ciclul care-l urmam pare a fi mana unuia care e obsedat de manipulare. Nu vreau sa stiu cine e acela.

Azi vreau sa inchei ziua sperand ca zilele vor fi poate intr-o alta viata mai bune decat in asta.

Energie

Imi place sa citesc, dar totusi de multe ori nu o fac pentru ca ma face melancolica si nu mai am nevoie de inca cativa stropi de tristete. Imi place sa citesc si sa admir pe alti dar nu pot sa o fac pe deplin din lipsa din timp si pentru ca mi se strange inima.

Iar acum in inima mea ma macina lipsa unei persoane caruia sa-i daruiesc afectiune, care sa iesim ca doi nebunatici plini de entuziasm sa facem in fiecare zi alt lucru si totusi aceasi.

Nu intelegeam ce inseamna sa fi singur, probabil ca acum stiu. Probabil stiu pentru ca am atata energie si totusi nu e nimeni cu care sa o impartasesc.

Doar o poveste

 

lady_in_red-1526126Acumulase energie, dorinte, sperante si multe vise. In ochii ei verzi,se dasfasura un film inocent ce era comupus din multe vise iar timpul liber de cele mai multe ori il pierdea printre pagini vechi, dar nu incetase sa viseze ca avea ca intr-o zi sa spuna atat de multe incat o carte i s-ar parea prea mica.
Nu vroia ca povestea ei sa inceapa cu a fost odata, ea stia precis fiecare data, ora si chiar intuia si minutul. Mintea ei era o intreaga bibloteca iar cartile pentru ea repezenta un sediu de refugiu mai ales in zilele calduroase de vara, cand era prea putin interesata sa bata mingea cu ceilalti copii. Si totusi ea avea doar 10 ani, dar in mintea ei, se considera deja o femeie, prefera sa ascunda papusile in cosul de rufe iar cartile sa le tina sub perna.
Nu era trista de lipsurile pe care ea le avea in acei ani fragezi de viata. Pentru ea visele si cartile tineau locului unei bucati de ciocolata care toti copii o primeau bucurosi si nu puteai sa nu vezi in ochii lor blanzi bucuria.
Si uite asa ani trecusera, ajunsese un pui de om care nu cunoscuse nici macar un strop din aceasta mare lume de amgire.
La 16 ani scrisese prima ei pagina intr-un jurnal pe care-l ascundea in spatele sifonierului lipit de perete. Nu invatase sa-si exprime sentimentele si nu avea nici o prietena cu care-si impartaseasca visele sau sperantele.
In prima zi de scoala de la liceu, desi ii era frica de necunoscut, ochii i se clatinasera asupra unui baiat ce socializa cu celalate fete de langa el. In jurnal scrisese:
Eram dezorientata pe holurile lungi si largi de liceu, nu imi imaginam ca va fi diferit de scoala generala. Nu imi imaginasem cum aveau sa fie orele si mai ales pauzele, dar mi-am putut imagina ca acolo printre toti acei adolescenti am sa-mi gasesc si eu o prietena.
M-am indreptat catre sala unde fusesem indrumata ca trebuie sa ajung. M-am asezat spre fereastra si asteptam ca doamna dirigina sa soseasca. Aveam cu mine aceasi carte care ma facea sa visez si nici dupa atatea ori de cand am citit-o nu ma saturam sa o recitesc.
Mi-am ridicat ochii pret de cateva secunde sa cercetez holul in care se vorbea mai rau ca la piata. Am remarcat ca un baiat ma privea insistent. Avea ochii albastri si era saten. Nu imi gasesc cuvintele sa ii descriu trasaturile dar stiu sigur ca am simtit un gol un stomac. Sa fi fost acela care l-am regasit in toate romanele acelea de iubire? Stiu sigur ca in momentul acela m-am simtit descoperita, caci ramasesem uimita de privirea lui care am crezut ca mi-a patruns pana in suflet si vazuse tot. M-am cutremurat, era o placere care niciodata nu am mai simtit-o si pret de zeci de secunde m-am holbat pur si simplu la el. Cred ca fusese reciproc.
Nu vreau sa o recunosc in sinea mea, dar m-am indragostit.
Asa ca zilele care au tot urmat la liceu m-au facut curioasa desi nu eram prea curajoasa. Ma asezam pe hol sprijinindu-mi genunchii la piept si cartea in brate, multumindu-ma doar privindu-l.
Nu trecuse mult timp pana sa intru in vorba cu el, mai degraba el cu mine. Nu imi tineam respiratia dar stiu sigur ca ii adulmecam parfumul si oriunde ma duceam aveam impresia ca el este acolo.
Totul fusesera doar niste schimburi de vorbe care in sinea mea reperezentau nota maxima din catalog.
Dar ieri mi-a zis ca ar fi vrut sa vorbim, doar noi doi dupa ce aveam sa ne terminam treburile. Desi nu mi-am aratat entuziasmul, inima batea ca o nebuna de placere si bucurie. Mai tarziu mi-am dat seama caci sperantele mele in acele cateva vorbe se spulberasera. El plecase si eu ramasesem curioasa, ce vroia sa-mi spuna?

Si-a aruncat toate cartile si a rupt-o pe cea cu “Mandrie si prejudecata” cand si-a dat seama ca el deja isi vanduse sufletul diavolului si prefera sa spuna vorbe dulci mai multor fete. Un ghem de spini ii inconjurase inima si plansese pe paginile rupte din carte. Regreta ca singura carte care-i furase atatea minute o rupsese, doar pentru ca el nu era imaginea care si-a tiparit-o in minte.
Ar fi vrut atunci sa poata rupe si inima ca pe acea bucata de hartie. Iar zilele de la liceu le petrecea departe de ochii lui desi nu s-ar fi saturat nici dupa ani sa-i tot priveasca.
Era rece fata de el desi isi imagina ca el va fugi in bratele ei si va plange marturisand ca ea era perfecta pentru el.

Locul meu de munca

Inainte de a-mi lasa corpul obosit sa se odineasca am zis ca ar fi cazul sa-mi dedic mie niste timp. Asa ca gandindu-ma la situatia mea actuala de la munca am zis ca ar fi destul de interesanta observatia.
Facandu-se un val de angajari mi-am dat seama ca odata cu aceste angajari am capatat si niste colegi buni de studiat.
Am observat ca am si un coleg care putin mai timid, genul omului care e bun dar totul pana a-l calca pe coada. Asculta si ia aminte de ce i se zice. Si exista si genul laudarosilor si nu e ca si cum s-ar confesa unuia. Aici pot zice da! Ei isi spala rufele in public.
M-am obisnuit prea mult cu oamenii modesti si care nu vin la munca sa-si etaleze ce au facut ei si ce au (masini). Si placandu-mi o anumita persoana din acel grup care era facut din multi baieti si putine fete, mi-am dat seama ca si aperentele inseala.
Incercand sa iau legatura cu el astazi pentru putin ajutor in interes de serviciu mi-am dat seama ca el chiar evita a raspunde. Am dat delete numarului, doar pentru a mai evita a-mi incurca degetele pe numarul lui si asta pentru ca unii li se urca la cap crezand ca doua vorbe schimbate inseamna mai mult (acum sunt eu nerecunoscand ca incercam sa conversez cu el sa vad ce iese). Si surpriza mare a fost cand am venit sa-mi predau raportul caci el pleca insotit de un prieten cu o masina rosie si daca nu ma insel era chiar un super bmw si atat (sunt cam nepriceputa la masini) dar m-am facut ca nu il vad. Am adunat inca o parere sa-mi dau seama ca nu mi-ar fi placut sa fie mai mult de o conversatie.
Oamenii chiar au tendinta sa spuna ca o femeie umbla cu un barbat pentru ca are masina! Si chiar ar merita mai mult de atata de cele mai multe ori.
Am uitat sa mentionez faptul ca printre aceasta multime sunt si oameni care isi vad de treaba dar in extrema cealalta cei care cred ca toata lumea are glume porcoase.

Lucruri dragi si stangacie

In timp ce faceam putina gimnastica acasa am observat ca una din bratarile mele ii lipsea ceva, era bratara primita de martisor si avea o potcoava cu un trifoi mic. Fusese singura primita care mi-a placut mult si atunci mi-am dat seama ca toate lucrurile care mi-au placut foarte mult le-am pierdut. Imi veneau atatea in minte si incercam sa nu fiu suparata ca am pierdut medalionul mic care imi incantase cateva secunde din viata. Norocul meu a fost ca am gasit-o pierduta prin casa.
Dar situatia asta m-a facut sa ma gandesc la cate lucruri am tot pierdut sau mi-au placut atat de mult ca le-am daruit altuia doar ca in sufletul meu sa se pastreze vie aceea placere de care nu ma saturasem. Si nu puteam sa nu remarc si toate situatiile stangace in care ma aflasem si nu una iar eu nu par genul care zace atata stangacie in mine si totusi exista.
Din categoria lucrurilor pierdute : intr-o zi de vara eram in statia de autobuz de la Auchan Titan, ghinionul meu a facut ca in aceea perioada sa fiu obisnuita sa am cu mine doar geanta si nimic alceva. Mi-am lasat geaca pe banca si am uitat-o acolo. Ghinionul a facut ca in 10 minute de la plecare geaca mea disparuse. Si tot din graba si neatentie mi-am pierdut o pereche de manusi primita cadou in iarna aceasta.
Si nu ar fi prima data cand uit ceva prin anumite locuri, cred ca asta se trage de cand eram mica. Primisem de ziua mea o geanta gri-argintie foarte pufoasa. Eram inebunita dupa ea si eram tare mandra de ea. Asa ca in prima zi cand am purat-o am uitat-o in maxi taxi. Cred ca atunci a fost prima data cand am uitat ceva si se pare ca s-a transmis mai departe .
De-al lungul a 3 ani de cand lucrez, mi-am uitat pixuri, penare, geaca, fulare (astea sunt putinele recuperate) dar alte sunt si pierdute. Nu ar trebui sa-mi para rau dar nu pot sa nu ma amuz la cat de stangace sunt.
Si nu ar fi suficent, atunci cand zic sa nu fac ceva gresit atunci imi iese gresit, asa mi s-a intamplat pe la 16 ani cand lucram la un restaurant si participam la nunti . Am vrut sa iau ceva de pe masa nasei si in gand am zis sper sa nu daram paharul dar nu era chiar ceva ce ma gandeam ca as putea sa fac. Asa ca din greseala am dat cu mana peste paharul cu vin, s-a varsat si a ajuns pe rochia nasei. Toate scuzele mele din lume nu ar fi putut sa ma fereasca de ochii ei care daca ar fi putut m-ar fi rupt in bucati in aceea clipa.
Iar cazaturile cand nu ma astept mai putin sunt la ordinea zilei, sau cuvintele nevinovate scoase pe gura ajung sa sune ca dracu.
Dar voi? Cat de stangaci sunteti?

Detalii

Tags

, , ,

Nici macar zgomotul din surdina a ploii nu mai era in stare sa ma trezeasca nici lumina care vroiam sa o fugaresc si sa o bat ca-mi deranjeaza somnul placut de dimineata. Da, in sfarsit avea sa fie o dimineata perfecta in care am sa dorm si am sa ma rasfat in pat fara ca sa ma deranjeaze ceva si fara sa stiu ca azi ar trebui sa plec undeva.
Dar uneori socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, asa ca pe la 7 dimineata, pisoiul meu drag Tomi, care imi vine sa-l strang in brate de drag pana la ultimul rasuflu s-a gandit ca ar fi bine sa-mi faca curat pe birou asa ca tot ce era pe masa a dat cu labuta jos si le-a agitat bucuros pe parchet.
Imi imagineam momentul cand obiectivul camerei era focalizat spre geam si brusc o pisica era aruncata. Nu eram chiar cea mai fioroasa asa ca dupa nenumaratele mele incercari de-al goni si a readormi m-am dat batuta.
Mi-am pastrat in schimb gustul dulce de a ma relaxa, asculta muzica si a visa cu ochii deschisi la plimbari si mai putin la baieti caci mi se ridica sangele la nivelul capului amintindu-mi toate discutiile din ultimile zile ca barbatul vs femeia si invers.
Mi-am terminat de vazut filmul “hotul de carti”, care mi-a placut foarte mult si imi doresc sa citesc si cartea chiar daca as stii ca poate e mai trista si m-ar face sa-mi rostogolesc lacrimile siroaie pe obraji. Cautam acel gand si aceea confirmare ca undeva acolo exista si oameni speciali, a carui simplitate impresioneaza, care iubirea e mai importanta decat orice lucru nesemnificativ. Si da, inca am nevoie de confirmare ca oamenii chiar daca ajung la un anumit punct in care se obisnuiesc unu cu celalat iar gesturile afectoase sunt mai putine, in suflet sa pastreze acele sentimente pure, inocente de copil. Sa stiu ca unu fara celalat ar fi un dezastru, o epava si ca lacrimile nu ar fi suficent ca sa arate durerea din suflet.
Iar pana am sa ajung in acest punct, totul sunt detalii si locuri de umplut.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 68 other followers