Am plans cand mi-am dat seama cu adevarat ca gresisem atat de mult si nu eram la un pas de a pierde tot dar pierdusem ce era mai important. Fusesem sinceri unul cu celalat, mergeam prin intuneric si povesteam, era amuzant cand unul povestea observatiile despre celalalt. Parca crestea inima in el cand ii povesteam ca nu eram chiar indiferenta si totusi nu am avut curaj sa-i zic tot adevarul dar uneori e mai bine sa nu o faci, caci doare.
Mi-am pus intrebari cum? Cum s-a intamplat totul pe nesimtite si de ce faptele lui aratau contrariul? Nu am inteles . L-am intrebat de n ori acelas lucru iar el parea ca chiar stia ce zice. Nu am crezut, dar probabil in sinea mea chiar credeam si asta ma durea cel mai tare. M-a durut imbratisarea lui si totusi am stat desi parca cazuse o povara pe umerii mei. I-am zis ca nu stiu daca e doar un moft, dar parca mi-am schimbat radical comportamentul si totusi parca am devenit mai dependenta.
Si el? Nici el nu ma lasa si timid imi zice ca mai vrea sa stam si totusi il privesc pe furis si inca cred ca ochii lui stralucesc la mine si ca acolo zace ceva. Nu mai vreau sa mint ca plec, ca maine nu o sa ignor totul, ca o sa ma prefac indiferenta.