Plecasem de la premiza ca in cateva saptamani sau o saptamana am sa uit dispretul si sentimentul care era la mine in suflet. Singurul regret e ca nu am apreciat la timp ce aveam. Recunosc ca imi placea sentimentul dar il uram. Il uram pe el pentru ca nu stia sa comporte, pentru ca in sinea lui se considera un copil si chiar se comporta asa. Era stangaci, nu stia ce trebuie sa faca si nu reactiona atunci cand trebuia. Nici nu intelegeam, era acolo pentru mine, sau nu?

Vorbeam dese ori cu el si aveam impresia ca vorbeam singura. Nu am inteles cand am pierdut totul, doar ca exagerarea mea a dus la aflarea adevarului, neintelegand inca de ce toate faptele lui se manifestau in contra a ceea ce zicea?

M-am hotarat sa-i spun stop. Nu inteleg ce m-a jignit si de ce ma simt asa ranita? Pana la urma era normal sa se intample asta, dar creierul meu nu concepea asta de la el?

Si in concluzie, nu era nimic din ce vroiam la el, am crezut ca ar putea fi si am ajuns la discutia mea ca noi cautam la oameni ceea ce vrem si incercam sa-i facem ce vrem noi daca ei nu sunt.

Regret cand sunt rea si fac omul sa se simta prost. Viata merge inainte si sa fie asta adevarata mea pierdere .