Nu vroiam să scriu. Am zis mai bine să scriu despre felul cum nu vreau să scriu. Las muzică să ruleze mai mult înainte să mă apuc de scris, să mă scuz dar în același timp să mă motivez, sa-mi impun limite pentru a nu ieși un haos din ceea ce simt.
Adoram melodia. Aș fi lasat-o să ruleze minute în sir (Mihail-ma ucide ea) dar eu de fapt tânjeam după altă melodie.
Scena mea era înfiorător de rece și pustie. Nu mai era spectacol, era doar un discurs cu un public absent. De fapt aș putea să spun ca eu mi-am alungat publicul. Și în mii de bucăți mi s-a sfărâmat sufletul. Știu ca ma aflăm în trecut acum. Retrăiam același zi când am hotărât să fiu altfel.
Dar discursul meu era de neauzit, publicul era absent.
vroiam să scriu de fapt cum nu vreau să scriu. Nu vreau să mai analizez situația în care am ajuns iar. Nu vreau să mai caut scuze pentru toți. Pot să ii ignor. Știu ca nu e o soluție, dar e ce aleg să fac cu momentul de față.