Nu am nici cea mai mică idee cum aș începe să scriu. Imi aduc aminte secvență din Sex and the city când Carrie se întâlnea cu Big iar fără să le spună prietenelor. Asta pentru ca obișnuim să facem același gest și nu vrem ca frâna adică prietenele să ne zică iar si iar ca vom greși. Așa ma simțeam eu acum. Aș fi vrut să fac acel lucru care m-am gândit atâtea săptămâni și care îl regret în funcție de starea mea emoțională.

El îmi zicea ca există o ea. Dar nici nu vroia să îmi zică mie pas. Nu eu îl căutasem ci el pe mine. Ma simțeam la muchie de cuțit. Recunosc așteptam o sfărâma de speranta.

El îmi zicea ca vroia. Prietenele îmi ziceau ca eu sunt rezervă și merit mai mult. Valorez mai mult. Eram conștientă, îmi răsunau în cap toate gândurile iar toată dezamăgirea mea se reflectă asupra stomacului care ma durea.

E ușor din exterior să dai un sfat, e atât de greu când ești implicat direct.

Zilele astea au fost perfecte. Eram calma și fără gândul la el. Îi ștersesem numărul ca să nu am un motiv obsesiv să mă uit lung la telefon.

Dar momentul meu de cumpănă s-a dus. Întrebările mele erau altele cu un semn și mai mare de întrebare.