Se rupsese lantul, firul si filmul meu. Priveam melancolica la multimea ce se agita in amfiteatru si imi imaginam cum ies nepasatoare si cum nu dau 2 bani nici pe examenele care urma sa le am.

Urma sa-mi ling ranile, desi eram atat de disperata ca nu am cu cine sa vorbesc incat mi-am zis ca ar trebui sa caut mai putina atentie ca cineva sa ma asculte.

Inghiteam in sec si eram disperata. Nu imi dau seama ce era mai rau? Faptul ca am ajuns intr-un punct in care mi-am uitat respectul de sine cu cine nu trebuia, ca am incercat sa fiu ceva ce nu eram ? Ca am incercat o noua experienta, gustand din lucruri necunoscute, impunandu-mi mai multe, cercetand domenii care nu ma intereseaza?

Ca eram entuziasmata de glumele, zambetele si glasul lui? Era o prostie, ma simteam ca atunci cand eu am profitat de el nu el de mine, ca imi lasese impresia ca avusesem ce vroiam si imi pierise interesul. Asa ca atunci cand am mers la el chiar si pupicul care il primise il simtisem rece. Nu asta era problema mea, ci faptul ca uram din rasputeri sa fiu singura. Si pentru ca problema asta imi ocupa prea putin timp, ma intrebam iar, firul care s-a rupt iar cu prietena mea, ce urma sa se intample?

M-am trezit cu 2 fire in mana si m-am uitat la ele si nu am stiut ce sa le fac. Imi ziceam ce rost are, imi ziceam ca partea mea de vina nu imi pasea de ea, ca erau doar carpe de gunoi. Nu mi-ar fi fost greu sa-i zic ca imi pare rau dar eram nervoasa dupa avalansa de cuvinte care nici nu imi imagineam sa le aud.

M-am consolat citind o carte, am inebunit cautand timpul si m-am agatat disperata sa incerc sa introduc “noul ” in viata mea. E surprinzator cat de des oamenii se regasesc in carti, melodii si locuri, care atunci ar trebui sa nu existe.