In valul de cuvinte ce ne ieseau pe gura, el imi zicea ca scrie la carte. Eram uimita cate talente isi poate insusi un om. Trebuie doar sa vrei sa fi special. El scria o carte, eu scriam pagini. El vorbea si se contrazicea cu mine, eu pluteam. Putea sa zica orice, era visul perefct pentru mine.

Imi dadusem seama ca eram pe punctul de a avea ceva dupa ce am tot ravnit. El starnea in mine curiozitatea, pasinea de a afla lucruri noi, motivele discutiei noastre fiind subiecte diverse, care el are o parere iar eu alta. Parca ne potriveam pe acolo in peisaj.

El era aceea doza de umor, optimism si frumusete pe care eu o cautam. Ii zisesem la un momendat ca nu am incredere in oameni si mi-a zis ca atata timp cat nu iti dau motive sa te indoiesti de ei, nu ai de ce sa ridici o problema inexistenta. M-am aruncat la propriu si la figurat in bratele lui. Ma lasam prea usor convinsa de cuvintele lui care pareau uneori de aur alte ori atat de grele. Ma intrebam, daca nu cumva ma manipuleaza?

Facuse se starneasca in mine ce nu a reusit vreun om. Era acel lucru bun de valoare, care era atat de greu de gasit. Stiu, acum ii atribuiam prea multe cuvinte de lauda. Sper undeva pe acolo sa fie asa cum eu aparent cred si sa nu las aceea umbra care se zareste si incearca sa-mi arate realitatea.

Ps: citez din cartea care o citesc “Maria incerca sa ma convinga sa sun la serviciu. Sa bag o raceala, o durere de cap, o mahmureala.Nu vreau. Vreau sa mi se faca dor de ea….. “