Cand eram mai mica si plangeam din diverse motive si o priveam pe mama ca nu schiteaza nici un gest, credeam ca adulti nu plang. Asa ca rare erau ocaziile cand mama plangea, dar stiu sigur ca atunci cand o facea mi se rupea inima in mii de bucatele.

Tot cand eram mica credeam ca viata e simpla, inveti, cresti, iti gasesti un loc de munca, avansezi in cariera, te casatoresti etc. Acum cand ma gandesc ca toate astea erau planurile unei copile visatoare, as zice ca nu sunt eu.

E atat de usor sa-ti imaginezi un viitor dar oare stii ce o sa se intample in urmatoare zi? Cine o sa ajungi?

Tot in contextul intamplarilor de “cand eram mica”, imi spuneam adesea ca eu nu am sa-mi bat joc de oamenii care chiar iubesc. Acum cred ca oamenii isi bat joc de orice si sunt putini oamenii care apreciaza lucrul in sine, incercarile sau simplitatea.

Nu am sa neg ca zace in mine o rautate crunta, dar aceasta rautate se manifesta fata de oamenii care au gresit fata de mine, care candva m-au ranit. Si prefer ca sa vad in oameni lucrurile bune nu si cele rele, sa nu judec si sa nu rad de problemele care unii le au. Asa ca urasc cand oamenii sunt rautaciosi fata de unii care au niste probleme si nu reusesc sa le rezolve. E usor sa zici ca acel om nu vrea sa se schimbe. Vorbele de multe ori sunt rostite fara o baza, doar din necesitatea de a scoate ceva pe gura.