Era alcineva in viata lui. Eu nu acceptasem gandul si singura mea multumire era doar sa-l vad intamplator ca in alte zile la facultate, iar gandurile mele sa fie ascunse in anonimat, sa nu stie ca acel ceva zacea in inima mea si acum sa nu fug.

Ma gandesc ca sinceritatea nu este si un lucru care sa caracterizeze unii oameni. Aveam o satisfactie sadica de necazul lui, faptul ca era si el la randul lui dezamagit in dragoste si asta pentru ca incepusem sa cred cu adevarat ca roata vietii se invarte si uneori chiar se si intoarce.

Mi-am luat la facultate cu mine sperantele si frica, pentru ca eram pregatita oricand sa-l sorb din priviri timp de cateva secunde ca urmatoarele sa ma pot ascunde daca as fi avut unde, ca apoi sa-l pot privi iar lung.

Si totusi nu stiu ce sunt sentimentele mele, pentru ca daca mi-ai vorbi de dragoste ti-as spune ca e o prostie si ca oamenii nu stiu sa iubeasca si iubirea nu exista ori e ceva trecator.

Pe drum spre facultate, ma pierdeam in ganduri si cel mai mult in randuri, simteam ca filmul meu acolo se terminase si incepuse unul nou, unul imaginar din care eu imi hraneam sperantele si totusi nu intelegeam de ce nu vroiau sa moara, cand eu le ucideam pe altora?

Cand am terminat cartea, am constatat ca fusese seaca, ca dragostea ei fusese sfasiata, ca ramasese singura si poate din cauza ca alergase dupa doi iepuri dar se hotarse la unu. Daca finalul a fost unul fericit pentru ea, finalul meu cand avea sa vina?