Uneori as vrea ca acel cineva sa stie ce gandesc, mai departe de acel zid inaltat, sa fie totul fara perdea, as vrea sa stie ca prefer adevarul decat amagirea, ca prefer adevarul dureros caruia stiu ce sa-i fac, stiu sa-l alung, dar cu asteptarea nu ma descurc, iar rabdarea mea are si ea limite.

Reactiile sunt in valuri, vin pe neasteptate si apoi pleaca lasandu-te gol, nestiind urmatoarea data cand va avea sa vina, nu are ritm, este precum o ploaie scurta de vara, placuta si trecatoare. Poate am nevoie de mai mult curaj sau poate cred ca ar trebui sa stau cuminte in banca mea sa fiu nepasatoare iar viata sa fie lipsita de farmec. Da, oare viata fara toate actiuniile astea acide ar mai fi la fel de frumoasa? Inca cred ca toti suntem masochisti, cautam ceva sa ne placa si sa ajungem acolo e precum un joc cu multe obstacole. Si toti tanjim la ceilalti care au ajuns la un final, care isi spun ca lor viata le-a adus noroc, ca ei sunt precum laptele si mierea.

Dar cand ajungi la un final si ai obtinut ce ai vrut, pana la urma ajungi sa te obisnuiesti cu acel ceva, nu cred ca exista flacara ce trebuie mentinuta, cred mai degraba ca exista monotonie iar ca noi vom pleca in alta aventura, vom cauta iar acel nou din viata care sa ne faca inima sa explodeze de bucurie iar obrajii sa arda.

E totul trecator, totul e un vis care candva se va sfarsi intr-un fel sau altu.