Daca oamenii nu ar mai da sperante din care noi sa traim, sa ne alimentam visele, sa avem energie pentru ce va urma, s-ar alege praful de tot. Dar sperantele ar trebui sa aibe un final placut pentru noi, sa nu fie doar o dezamagie desarta. Sperantele nu sunt precum promisiunile, dar nu ar trebui aruncate indiferent intr-un raft, nu e o promisiune dar e o iluzie totusi.

As vrea pret de multe minute sa nu pun botul la unele sperante pe care oamenii le pot lasa doar din autosatisfacere si as vrea totusi sa cred in el si in ce zice si totusi nu pot si traiesc cu frica ca si el se va numara pe lista celor care nu fac decat sa alimenteze iluzii si sa nu aibe sange in vene sa zica adevarul.

Imi spunea ca nu judeca si ca prefera sinceritatea, privirea ii este inocenta, cand l-am zarit la distanta am simtit ca filmul ce se desfasura pana la aproprierea de el avea sa fie lent, ii priveam parul cum se misca in ritmul pasilor, am simtit furnicaturi si fluturi in stomac.

Privirea alimenta ceva ce se nastea in mintea mea, iar unele cuvinte la care nu ma asteptam, sincere si nelipsite de intentie si interes pareau sa aibe un impac mortal asupra mintii.

Aveam iar oare sa ajung la vorba Roxanei? Aveam sa zic ca a fost doar o inchipuire a mea, ca am lasat aparentele sa-mi faca profilul unui baiat de nota 10?
Aveam sa ma bucur de iluziile care el le lasa acum in urma?

Ma simt dependenta si imi vreau doza zilnica, am ajuns sa tanjesc la lucruri asa de mici, sa vreau atat de putin, as vrea sa ma mai hranesc cu sperante, vreau sa mi le ofere si apoi sa devin egoista sa-mi iau ce mi se cuvinte in urma lor.