Tags

Uneori cuvintele sunt mute, uneori glasul nu se aude, tipam, dam din maini si picioare dar nimeni nu ne observa. Adresea am impresia ca ma desprind dintr-un film, dintr-o carte, uneori urasc cand sunt nevoita sa cunosc atatea, urasc cand sunt nevoita sa-mi deschid drumuri.

Daca inainte sa ma nasc m-ar fi intrebat cineva ce as alege, intre a-mi petrece viata pe pamant stiind ca va fi grea si a fi acolo, nestiind ca mi s-a pus intrebarea asta, as alege sa traiesc viata.
As alege sa simt adierea vantului, prima ninsoare, primul sarut, prima lacrima. Uneori cred ca noi oamenii chiar suntem masochisti, chiar ne place sa ne facem rau. De multe ori un om se plictiseste de stabilitate, de acel lucruru care in fiecare zi este acelas, care se afla acolo si e perfect. Cautam stres, avem nevoie de o doza de stres, o doza de rau, la fel cum e si vorba rau cu rau dar mai rau fara rau.

Stiti cum lovesc cuvintele? Stiti uneori cat sunt de pretuit? Stiti cum oameni ignora adevaratele cuvinte si le aud decat pe cele care le vor?
Dar sunt asa de multe si unori asa de dureroase, precum spinii, ai vrea sa nu-i auzi, iar cand inevitabilul s-a produs, durerea este cumplita. Parca inima sangereaza, parca creierul este lovit, zdrobit si se zbate pret de cateva minute, pret de minute in sir, in care celulele se refac, in care circulatia se regleaza si respiratiile sunt din nou regulate.

Cine poate suporta cu tarie adevarul? Cuvintele care nu vrem sa le auzim, care le indesam departe si totusi stim de ele.

Uneori nu sunt prea multe cuvinte?