Chiar daca Alexandra imi spunea ca ma comport ca un copil de 13 ani, eu in sinea mea ziceam ca Marius se comporta asa, facand aluzie la faptul ca relatia noastra mi se parea o copilarie, multe saruturi si imbratisari demne de monotonia unui film de dragoste in fata carora femeile singure suspin.
In criza mea de exasperare mi-am inebunit prietenele, cu gandurile obsesive ce ma tot incolteau.
Stiti cum zic prietenii: “nu mai stateai daca nu iti placea”. Satisfactia era mai mare cand jucaria ce noua oferea mai multe decat cea veche, cand lipsa unor adevaruri spuse in fata inlocuiau cuvintele cu subinteles specifice copilariei.
Pana la urma ce vreau? Fac o pauza, pentru ca nici in sinea mea nu vreau sa o recunosc.
Poate daca Cristi nu ar incerca sa ma tot provoace, incite, acum nu imi puneam intrebari.
Oamenii chiar au slabiciuni, eu pe cand tineam garda sus, duminica am cedat, poate de mila, placere, sau provocare. Am lasat garda jos dupa discutia de genul “nu putem fi decat prieteni” si am dormit la Cristi.
Era logic nu, ca un barbat sa nu stea pur si simplu in pat cu o femeie fara sa incerce ceva. Dar eu l-am crezut pe bune ca nu avea sa incerce ceva, cred ca de fapt am crezut in mine, nu in el pentru ca m-am abtinut sa nu cad ispitei, si ajungand la vorba prietenilor cred ca mi-a placut sa fiu in centru atentiei iar nivelul maxim obtinut m-a facut sa mai vreau in momentul in care am plecat.
E greu sa te abti, a fost precum incercarea mea de a renunta la ciocolata, prima zi a fost grea mai ales ca ajunsesem sa mananc 100g/zi.
Am obtinut ce am vrut, el imi acorda atentie iar eu profit,acum cum fug de razboiul cu sentimentele? Nu vreau sa se nasca in joaca.