Ce trece timpul. M-am speriat cand mi-am dat seama unde zboara. Inca mi-e frica de aceea zi cand ma voi simti impinsa iarasi sa pasesc in alte etape ale vietii. Da, si desi cu toate grijile si alegaturile, inca am impresia ca sunt un copil cand ma privesc desi atunci cand aveam 12 ani credeam ca la 20 de ani deja esti destul de mare. Acum cred ca inca nu suntem copti la minte.

De multe ori ne gandim cum va fi cand voi avea propriul meu… si voi aveai si propria… Dar niciodata nu vom stii cu adevarat pana nu vom trai si nici nu vom intelegem acest sentiment. Dar ce se va intampla cand acel sentiment va fi unu de dezamagire si nu unul de incantare?

Spre exemplu, in anumite momente toti credem (cu exceptia celor care deja au intalnit acest lucru) ca am gasit persoana potrivita si ca suntem facut unul pentru altu. Imi imagineam cum ar fi daca ne-am muta impreuna, cum ne-am petrece diminetile si serile si noptiile de dragoste. Dar atunci cand observi din ce in ce mai multe diferente si ai impresia ca nu va potriviti?

Spre exemplu, am trait atatea luni sentimentul acela cald, ca acum sa-mi dau seama ca prea multe nu sunt bine, ca mult prea multe nu se schimba si nu numai din partea mea. Lui nu-i place cand in anumite momente zic cuvantul “nu stiu”, sau cand din cauza stresului ma plang, sau cand simt ca stresul din familie e prea mare si as vrea sa vorbesc cu cineva si el nu e acel cineva, Si apoi cand tac si incarcata de atatea sentimente nu sunt in stare sa vorbesc sau sa rad si ar vrea sa stie de ce? 

Si pe mine ma deranjeaza ca dupa atatea discutii in care am vorbit in zadar, el tot continua mania jocurilor in timpul in care eu as vrea sa mi-l petrec cu el ca nu am chef sa mai invat. Si atunci cand rugamintile mele aprobate de el, ferm ca mi le va indeplinii se pierd pe drum. Atunci cand promite ca mergem undeva si nu o mai facem ca ii e lene, sau ca vrea sa se joace.

Nu e nici persoana caruia as putea sa ma confesesc dar nici persoana de care sa ma bucur si nu sa-l privesc jucandu-se. Nu e nici persoana caruia sa-i faca placere sa-mi daruiasca mici atentii, nu am nevoie de parfumuri, sau imbracaminte, ci pur si simplu sa lase egoismul si sa daruiasca un lucru marunt si nu doar fortat de imprejurari.

Si totusi sentimentele trec peste toate maruntisurile astea, supravietuiesc si rabda. Dar a disparut acel “oare cum va fi atunci cand…”.