Sunt suparata. Am inceput sa urasc metroul, ca ma face sa ma gandesc numai la tampenii si acum imi dau seama ca sunt suparata pe mine.  Niciodata nu pot sa ma supar pe alcineva (exagerez putin)  decat pe mine in situatii care nu au nici o noima.

Sunt suparata pe distanta, sunt suparata ca sentimentele mele vor sa para indiferente, sunt suparata pe timp. Ma pierd printre oameni in metrou si ma gandesc ca deja au trecut zilele asa de repede si am stat asa de putin cu el.

Uneori ma face sa regret ca am insistat ca noi sa incercam, uneori imi transmite starea lui de o imi vine sa o iau la fuga, sa-mi smulg inima din piept si sa nu o mai simt. Iar cand vorbesc cu el toate sa le ascund, sa le controlez si sa zambesc cand as vrea sa plang, cand as vrea sa fie el langa mine sa-mi treaca toate starile.

Si e ciudat de frumos cat ne asemanam.

Nu am chef sa scriu si e urat afara. Vreau sa ploua dar cand sunt acasa si sa ma uit pe geam si as vrea sa fie si el si sa ne cuibarim unu langa celalat si sa ne uitam la filme…

Da, niste filme, ploaie si putin timp…