Priveam nerabdatoare telefonul, speram sa sune, speram sa fie lumina de la capatul tunelului, speram sa citesc  cuvinte care ma linisteau, ma faceau sa sterg din suflet durerea si lacrimile dupa fata. Dar telefonul nu suna. Suna doar linistea mult prea trista, urlau amintirile de durere, plangea corpul dupa atingeri si imbratisari.

In zadar imi ziceam ca o sa treaca, nu ma ascult, copilul nu asculta. In zadar speram ca cuvintele mele sa creeze un impact generos. Am uitat ca nimic nu e gratis… Doar sentimentele mele mult prea naive. Ma intreb, e doar un val de nesiguranta? Te rog realitate, mai minte-ma, nu ma mai rani. Nu mai am curaj sa indur toate astea. Te rog, fie-ti mila cand lovesti.

Nu dau vina pe tine, dau vina pe mine, nu ma supar pe tine ci pe mine ca te-am lasat sa ma faci sa te iubesc, nu te pedepsesc pe tine ci pe mine cu sete de munca, sa ma rupa de realitate. De ce ? Vesnicul de ce?

Nu e suficent ca te iubesc, vrei adio? Vrei sa-ti citesc pe buze cuvantul ce imi smulge mii de lacrimi ce le ascund in noapte si in suspine? Te rog nu-mi distruge visul cu tine, te rog nu ma distruge…