Tags

Am inchis cartea si am lasat-o pe masa, am oprit timpul la anul 1820 si ceva, filmul s-a rupt in momentul in care sutele de randuri nu au mai trecut pe ecran. Personajul principal a ramas blocat, privirea ii era fixata cu atata ura pe dusmanul ce se instalase comod in fotoliul casei.

As putea sa impun timpului, sa-l oblig, sa-l sechestrez si sa-i dau drumul doar cand vreau eu? As putea sa privesc cerul pe o campie de verdeata si sa-mi imaginez ca viata mea o derulez doar de la un buton?

Reveria mi-a fost intrerupta de cuvintele care se auzeau in cealalta camera, unde raspunsul se auzea intr-un receptor mic, iar persoana care vorba era atat de iritata de raspunsul primit. Am pasit usor pe parchet incercand sa aud mai bine ceea ce zicea, dar nu avea sens, deja stiam toate cuvintele care le auzeam, deja nu erau o noutate. M-am intors incercand sa ignor consecintele discutiei, asa ca am si uitat intamplarea la fel de repede.

Nu aveau sa se opreasca cuvintele acolo, receptorul ajunsese la mine, iar cuvintele loveau dur, loveau cat se poate de tare intr-o situatie asa de mica si cu un impac atat de mare.  Nu mi-am putut stapani nervii, nu am putut nici cuvintele sa le stapanesc. Erau imbibate in ura si ieseau gramada, ieseau cu un tel: de a lovi vorbitorul din cealalta camera.

Era liniste, ma ascultam pe mine, cum de la un glas plin de nervi ajunsesem la un glas omorat de lacrimi si disperare. Vorbele se loveau in zid, sau in vorbitorul din camera de langa mine, ori peretele ori el, tot la fel era. Cuvintele avem un impact dureros, creend panica, creend emotii greu de stapanit.

Pentru el vorbele mele erau mute, pentru el eram doar un papagal care continua sa vorbeasca fara rost. Mi-am sters lacrimile pline de disperare, incercand sa-mi dau seama cum naiba de nu le intelege? Cum naibi reuseste sa ne distruga vietiile?

Am lasat timpul in anul 1820 si ceva, oare timpul meu unde-l las?