Linistea e asurzitoare, o simt pana in varful degetelor prin vene, prin gand… E o liniste nebuneasca.  Nu mai am aer, aer de libertate, aer de dorinte, de vise… Multi viseaza, eu nu. Am ales sa fiu realista pt ca toate visele mele s-au spulberat mai devreme decat era cazul.

Fiecare miscare e un semn ca traiesc dar nu as mai vrea, nici un gest, nici o miscare, nici un sunet sau bataie. Mi-am zis mereu ca o sa trec si peste asta si am luat-o de la capat de fiecare data cand eram jos, pt. ca nu am suportat linistea nebuneasca, dorintele negre… ma sperie.

Unde este eroul care trebuia sa apara? Unde este zambetul care trebuia sa-mi lumineze dimineata? Simplu, nu exista.

Sunt doar ganduri, ganduri care macina si fizic si psihic.

De ar sterge lacrimile aceste dureri, ganduri, as plange si pt. ea. Pt. ca a ales viata pt. noi… si o alege incontinuare…

Nu ma mai simt in stare sa scriu pe blog, un blog care nu e de mine, de scris, de atatea ganduri … melancolic. Nu mai vreau sa scriu desi o fac, si chiar si asa nu o fac pt. a-mi crea vizitatori…

Nu mai cred in ce ziceam ieri, de beculete colorate si vise frumoase ca din basme. Povesti, alta e realitatea, nu 3 picioare si un creier intre cele 2 picioare.

Las timpul si praful sa se asterene. Un blog in viata nu e o solutie, doar un mod de a te exprima liber sau de-ati face un jurnal online…. sau lipsa de ocupatie.