Tags

, , , , , ,

Am aberat zilele astea si am scris de mi s-a taiat si pofta…  Pentru un concurs, cu tema aventurile traite in marile si insulele arhipeleagului…..

Era toamna anului 1854, omul de veghe din portul Cagliariei anunţa venirea navei mele “Faraonul” de la Palma. Se întunecase, era puţin peste ora 7, dar, din cauza furtunii ai fi zis că este miezul nopţii, străzile pavate cu bucăţi din piatră cubică erau pustii, iar la gemuri se vedea o lumină slabă care pâlpâia să se stingă. La ţarm bărcuţele pescarilor strâns legate se mişcau zgomotos, iar nava mea înainta elegant prin culoarul îngust dintre ele. Nu m-aş fi gândit ca o să ajung să poposesc tocmai în Cagliaria, dar nemaiavând hrană am dat ordine sa ne îndreptăm spre insulă.

Cagliaria era o insulă plină cu taverne unde poposeau marinari, magazinaşe cu tot felul de ciudaţenii de vânzare iar palatul regelui Xod, o cladire mirifică,cu podele acoperite de diferite covoare persane din cele mai scumpe, găzduia sute de camere şi multiple scări interoare.
Am aruncat ancora şi am privit vreme de 20 de minute furtuna din largul mării, fioroasă, cu braţele uriaşe gata să te cuprindă si să te zdrobească… înca eram uimit cum am trecut peste aşa o furtună cu toţii şi cu nava întreagă. Mi-am zis că este ultima dată când îmi pun echipajul în asemenea pericol.
Prietenul meu Lu, coborâse primul de pe vas iar restul echipajului îl urmă, în timp ce eu le făceam semn să meargă înainte.

Pe vremea când eram tânăr, poposisem la o tavernă din insula Iok, iar un bătrân al mărilor îmi menţionase de Cagliaria şi de o tavernă unde obişnuiau marinarii să poposească şi în fiecare seară cei mai viteji îşi spuneau povestea vieţii, aventurile trăite sau întâmplările ciudate.
Le-am luat urma subalternilor, care şuşoteau si râdeau zgomotos în faţa mea mergând grabiţi prin ploaie. Am ajuns într-un final la destinaţie. Taverna lui Ikariam, vestita tavernă a marinarilor de care îmi pomenise bătrânul. Am intrat abătut cu faţa udă de ploaie şi palidă de oboseală fară să bag de seamă că toate privirele erau aţintite asupra mea. Toţi aşteptau înmarmuriţi ca şi când eu eram judecatorul si trebuia să dau verdictul. Eram nedumerit când i-am văzut pe baieţii mei că erau înconjuraţi de săteni şi savurau pahar după pahar dar am desluşit misterul.. Gil se ridică si zise:
– Căpitane, hai la un pahar de vin cu noi. Sătenii vor sa le povesteşti aventura noastră de pe mare.

Am aprobat subtil clatinând capul şi chipurile tuturor se umplură de entuziasm. Mi-am luat un pahar de vin şi m-am făcut comod în mijlocul mulţimii simţindu-mă oarecum stânjenit de privirile care îmi urmareau fiecare mişcare.
– Spune-ne Căpitane, ce s-a întâmplat după ce a-ţi plecat de la Palma?
Mi-am dat seama că Morris, ca de obicei, începuse să se laude despre victoria noastră de lânga Palma. Am ezitat preţ de un pahar să le povestesc, dar vinul îşi facea efectul şi cuvintele au inceput să curgă.
– Tocmai plecasem din  Palma, ploua de vreo două zile încontinu, tot echipajul era obosit, era deja târziu, după miezul nopţii, să fi fost vreo trei dimineaţa…  Lu? Undeva pe acolo, ştiu că eram în cabină, când Morris dădu  buzna să mă anunţe că spre vest se vede o navă. Am dat ordine ca toată lumea să ia puşti, pistoale, cuţite orice era nevoie şi să încarce tunurile.

Gil interveni în timp ce eu luam o gură de vin şi priveam mulţimea de săteni adunaţi în jurul nostru.

– Aşa navă nu am văzut în viaţa mea, era toată albă si înainta cu repeziciune spre noi, nici nu apucasem să mă dezmeticesc când nava era langă a noastră si gloanţele începuseră să zboare pe langă urechile mele. Când m-am întors cu puşca mi-am dat seama că nava dispăruse. L-am întrebat pe căpitan ce se întamplase, dar toţi priveau miraţi unul spre altul şi apoi spre locul unde trebuia să fie nava.

Dându-şi seama că s-a bagat peste mine Gil s-a aşezat şi a zis:

– Mai bine continuă Căpitanul.

– I-am chemat pe toţi înarmaţi, le-am dat ordin să păzească puntea, să cerceteze împrejurimile şi să mă anunţe dacă mai apare vreo navă  sau orice semn ce ne-ar putea tulbura călătoria. Am crezut că sunt venturii din ţinuturile Sinans de care îmi povestise bătrânul marinar, de pe vremea când eram eu puştan. Nici măcar nu-i dădusem crezare la vremea aia, cine s-ar fi gândit că există aşa ceva?
O voce a unui băiat de 16 ani se auzi din spate:

– Ce e ăla un ventur?
Bătrânii mărilor ştiau despre venturi, aşa că m-am apucat să le explic şi celor care nu ştiau.
– Sunt nişte omuleţi cam de-un picior, gri, albicioşi care sunt rătăciţi pe mare şi jefuiesc corăbii. Se hrănesc cu inimile oamenilor şi apar doar noaptea iar când e lună plină şi cer senin te hipnotizează şi eşti vulnerabil în faţa lor.
Se făcu linişte. Gil aştepta să continui, era partea lui preferată. O fracţiune de secundă îl inţelesesem pe Morris de ce se lăuda.
– Ne-am continuat drumul şi timp de două ceasuri doar ploaia şi valurile ce se izbeau de navă se mai auzeau. Aţipisem zece minute şi m-am trezit la sunetul produs de alunecarea puştii şi izbirea ei de  podea. Cand m-am uitat mai bine, un ventur mă privea, nu am ezitat, am pus mâna pe puşca şi am tras. Mai întâlnisem tot felul de monştrii dar nu ştiam cum să omor un ventur. Glonţul îi strapunse pieptul, mârâia şi ochii îi erau roşi. M-am speriat şi chiar am început să ţip ca o femeie, mai aveam puţin şi mă urcam pe masă.
Camarazii mei zâmbeau până la urechi şi erau mândrii de ei de parcă tocmai primeau o medalie pentru curaj.

– Venturul venea încet spre mine …. după împuşcatură m-am dezmeticit şi mi-am amintit povestea marinarului care se luptase cu venturii. Trebuia să iau cuţitul  sau o sabie şi să-i tai coada, altfel nu ar fi murit. Toata energia lui era într-o minge de-un pumn care era ataşată la coada. Mi-am zis “Oh Doamne ce ciudăţenie ai mai lăsat şi pe mare!” M-am îndreptat spre el, el spre mine, trebuia să am grijă să nu-mi sară la piept că altfel dus eram. I-am prins capul în mâna dintr-o mişcare, avea un cap mic cât două mere, lipicios si mâzgos. În timp ce-l ţineam, am scos sabia şi i-am tăiat coada. Nu se mai zbătea şi în mâinile mele se făcuse pulbere. Mă cam speriasem dar mi-am revenit în fire şi am iesit grăbit din cabină, ţipând spre ceilalţi să-şi ia cuţite, săbii şi să le taie cozile. Nu terminasem fraza când patru venturi îşi făcuseră apariţia în faţa noastră iar la dreapta mea, o corabie plină de venturi se apropia.

Deodată se trântii uşa tavernei, un bărbat cu o pelerină neagră tocmai se îndrepta spre bar. M-am oprit din povestit, mi se părea prea familiară privirea, ştiam sigur că undeva o mai văzusem dar nu-mi dădeam seama unde. După un moment de linişte am continuat.
– A fost cea mai uimitoare şi mai ciudată bătălie pe care am avut-o. Am crezut că venturii aveau forţe incredibile şi că erau greu de omorât, dar pe cât de mulţi erau pe atât de slabi. Cel mai mult mă speriau mişcarile lor incredibil de iuţi si privirile venite din cel mai negru coşmar. Puntea începuse repede să fie invadată de venturi, dar şi camarazii mei se mişcau repede. Adrenalina alerga prin vene; nu-ţi trebuia curaj ci doar dorinţă de aventură. Era cat pe ce să mă omoare un ventur, nici nu am văzut când apăruse. Îşi înfipse gheara în pieptul meu, dar până să apuce să răsuceasca Lu îi tăiase coada. Slavă Domnului  Lu că ai fost în prejama mea.

Lu stătea lângă umărul meu şi începuse să se fâstâcească roşind uşor. Era secundul vasului, omul meu de încredere, mâna mea dreaptă, un puştan pe la 20-21 de ani, înalt, blond şi cu ochii albaştrii… o mână de om. Nu ştiu ce s-ar fi făcut ceilalţi fără el, era exact piuliţa din întregul mecanism, nu mai era el, nu mai exista mecanism.

– Câţiva venturi reuşiseră să fugă cu nava lor albă care se făcuse pierdută imediat. Norocul nostru cu ploaia… Priveam spre nava care se îndeparta de noi, avea pânzele zdrobite si bucăţi din punte zburau peste bord, într-o fracţiune de secundă dispăruse la fel de repede cum apăruse. Ne-am continuat drumul si am sărbătorit cu câte un pahar de vin, victoria noastră.

Morris sări şi zise:

– Când ne-am văzut cu victoria în braţe, ne-am mai fi dorit încă una. Pe cât de înfricoşători au fost pe atât de uşor au fost de ucişi. Când vedeai venturul că se făcea pulbere în faţa ta, ai fi vrut să mai prinzi unul.
Parcă toţi erau cu noi si retrăiau scenele, erau prinşi de firul poveştii aşa că am continuat:
– Am mers mai departe şi mai aveam doar un sfert din drum. Ştiţi locul acela , aproape de Insula Iok unde avusese loc scufundarea unei bărci cu călatori? Nimeni nu ştie motivul pentru care s-a scufundat, dar eu cred că tocmai am aflat. Acolo se află o poartă către altă lume unde binele se confruntă cu răul, unde sunt piraţii, monştrii şi alte creaturi misterioase. Nu aş fi descoperit dacă nu aş fi văzut o navă care tocmai ieşea de acolo, ca dintr-o poartă invizbilă. Nu mi-am putut da seama nici acum ce creaturi erau dar ştiu sigur că nava era condusă de un om. Era un bărbat înalt, uscaţiv la vreo 35-37 de ani, cu părul ca tuciul şi nişte sprâncene stufoase. Preţ de zece minute, m-am simţit sub o vrajă iar nava cu o repeziciune incredibilă, s-a luptat cu o altă navă care nici măcar nu ştiu când a apărut. Erau scheleţi, nişte monstruleţi înalti cu mâini lungi şi ochii mici, alţii erau graşi, aveau trei mâini, un picior şi ochi în vârful unor tendoane. Tot echipajul privea măcelul dintre cele două nave, ne uitam la ei şi ne dădeam palme. Nava condusă de acel om a câştigat în timp ce duşmanii lor se scufundau.

Gil zise:

-Apoi iată-ne aici, înca ne întrebăm dacă a fost real… sau nu?

Dupa ce Gil termină de vorbit mi-am adus aminte de bărbatul cu pelerină care tocmai intrase în tavernă, era bărbatul care conducea multimea de monştri de lângă insula Iok. M-am ridicat şi l-am căutat cu privirea, dar nu mai era. Oare să fi fost iar un miraj? Imposibil, l-am văzut cum s-a dus spre bar. M-am ridicat de la masă şi m-am dus să-l întreb pe omul ce l-a servit cu băutură.

– Cine era bărbatul cu pelerină care intrase mai devreme in tavernă?

Omul ezită sa-mi răspundă prima dată, apoi îmi zise :

– Era Generalul Armatei Roşii.

Individul de la bar mă privea cu mirare, ar fi vrut să mă întrebe dacă îl cunoşteam dar îşi văzu de treabă.

General ? mi-am zis în sinea mea. Cum să fie general, semăna perfect cu omul de pe mare…

Am ieşit afară din tavernă şi am alergat pe drumul ce dădea spre stradă dar la colţ nici ţipenie de om nu era, doar ploaia care făcea noaptea tot mai grea aşa că m-am întors dezamăgit la tavernă. Într-o zi sper să-l mai întalnesc pe bărbatul misterios.