Cand nu am chef de nimic, ma pierd in ganduri si privesc in gol, privire care ramane atintita asupra unui obiect, degeaba mai curge sangele prin vene caci as vrea sa nu o mai faca si asta pentru ca nu am chef nici macar sa respir, nici sa clipsesc desi ma ustura ochii, nici sa ma gandesc.

Cand nu am chef de nimic as vrea sa fiu singura, sa uit ca trebuie sa raspund, sa ascund ce simt. As vrea ca bataile inimi sa se opreasca treptat si tot intunericul din fata ochilor sa dispara, sa dispara filmul dupa fundalul negru, sa dispara fumul ce ma sufoca.

Cand nu am chef imi vine sa plang, asta pentru ca ma doare inima si as vrea sa nu pot plange niciodata si  mi-as fi dorit sa fiu amnezica sau nebuna, pentru ca mie frica de sentimente, pentru ca mie frica ca o sa izbugnesc in hohote si lacrimile or sa curga siroaie si nu o sa am puterea sa le sterg.

Cand nu am chef, fiecare lucruri ce ma inconjoaca sunt noi,  neintelese, greu de descris. Cand nu am chef pana si praful e greu si apasa cu putere, cand nu am chef tind sa cred orice bazaconie care mi-ai zice-o pt ca sper sa fie mai bine, sper sa fie motivul stari mele.

Cand nu am chef ascult muzica trista care ma inspira sa scriu tampenii, si imi alinta ranile si imi da putere si ma lasa sa fiu doar eu si gandurile mele.

Cand nu am chef ma simt in cea mai ciudata carte citita, in cea mai ciudata poveste si cea mai trista.  Cand nu am chef mi-as ineca amarul in bautura, as plange si as bea.  Cand nu am chef orice urma de a incerca sa fiu optimista dispare.

Cand nu am chef ma simt ca un animal chinuit si mie mila de orice,  cand nu am chef as fugi departe, as fugi spre intuneric, spre moarte, spre soare, luna, camp, munte, curcubeu.

Cand nu am chef uit cine sunt, uit zambetul, uit rasul, uit ultima sfarama ce ramane in mine, uit sa fiu eu.