Tags

, , , , , , , , , , , , , , ,

Nu am mai avut timp sa scriu, nici chef. Ma simteam epuizata, job, acasa, inca cateva ore in care ori faceam curat ori leneveam si apoi capul jos.

Nu-mi place stilul asta de viata, ce putin timp parca imi ramane , restul e doar munca.  Zilele astea au fost asa de ciudate, ciudate pentru ca ei nu ma cunosc, nu vad decat ce le arat eu, isi fac pareri despre mine, ce nu ma caracterizeaza.  Ce ciudat e sa ti sa spuna total opusul tau, nestiind ce se ascunde in spate. Inainte imi placea sa vorbesc despre mine, acum prefer sa tac. Imi zicea o prietena, cea mai buna (era), prieteni poti sa-ti faci cati vrei, dar nu te poti deschide in fata oricui.  Eu in fata lor ma simt ca un borcan cu capac, pe cand ele sunt ca unul fara capac.

Ma gandeam, cat de diferita sunt de ele… In timp ce coboram la metrou, ele vorbeau cat de bine e cu un prieten care te cunoaste, iar eu imi ziceam, naspa , cu cat mai putin te cunoaste cu atat mai bine si mai lipsit de monotonie. Imi plac chestiile noi, pentru ca din ele invat cele mai mult, lucrurile noi ma antreneaza.

Oricum, de cand lucrez si nu de  mult timp , am reusit sa vad o bucatica din ceea ce inseamna “rechini intr-o firma”. Parca cineva mi-a tras cortina si eu m-am trezit pe o scena. Doar ca pe scena nu eram eu, erau alti. Si vorba aia , invata de la altii ca nu ai timp sa le faci tu pe toate. Ramasesem socata, eu am cunoscut doar partea unde “masina nu mai merge, se impotmoleste” si disperarea se citeste pe fata.

Ce ciudat mi se pare sa incerc sa nu fiu eu, ce ciudat e sa incerc sa par interesata, cand pe mine nu ma intereseaza de ceilalti. Eu nu pun intrebari, eu doar observ.

Si bine a zis cine a zis ca “haina nu face pe om” . Ceea ce multi nu iau in seama, sau gresesc eu? Hainele chiar caracterizeaza omul, doar ca nu vedem si pe partea cealalta a hainelor.

Cate am de zis… Mi-a placut intr-un serial, cum ceilalti faceau din defecte calitati, si o ziceau fara rusine. Si replica care mi-a placut cel mai mult a fost “nu-mi plac oamenii”. Parca ma caracteriza, dar partial. Nu ca nu as fi deschisa unei relatii, chiar as fi si cred ca am mai invatat cate ceva, dar nu suficent cat sa multumesc.  Da, nu-mi plac oameni, de fapt ar fi o categorie mare de oameni, si nu imi plac oameni pentru ca m-au criticat in absolut tot, haine, caracter, defecte. Eram gen “o papusa urata” , doar ca nu-mi pot zice papusa, sau cel putin asa m-au facut ei sa ma simt. Si cei cativa prieteni care mi i-am facut, au fost ok, poate si ei m-au criticat, dar nu exagerat sau nu cu rautate.

Da, deci la job, ma simt ca si cand incerc sa nu fiu eu , chiar imi reuseste asta, doar ca e ciudat. E ciudat cum incerc sa fiu eu prietenoasa cand stiu ca nu sunt si nu imi dau interesul sa-mi fac mai multi prieteni.  Stiu ca gresesc, gresesc mult, cu multe, dar unele greseli sunt o parte din mine asa ca la fel ca in film, defectele mele sunt calitati.

Asa ca m-am saturat de cei care ma critica, asa sunt eu. Si ma critica pentru ca nu ma cunosc si nu vad dincolo de aparente, iar cand cineva o face , ma simt goala si incerc sa ma invelesc cu disperare.  Nu-mi place cand cineva ma cunoaste asa cum sunt, nu-mi place sa-mi vada defectele, pentru ca in viata defectele tre sa le ascunzi.