Am chef sa citesc, sa ma rup de aceasta viata ciudat acum, imi trebuie un pic de culoare.

O particica din sesiune: cica daca nu ai restanta nu esti student.
Da am deja o restanta, la anatomie. Eu care in general dupa ce invatam eram ok, stiam sa raspuns, atata timp cat ma intreba ce stiam. Dar acum, de cand s-a schimbat atmosfera, am sesizat ca acum e o competitie pentru locurile la buget iar toata lumea se agita sa nu pice examenul, colocviu, m-au facut sa ma agit.
De ce sa zic ca totul este roz, cand nu este. Profesorul nostru de anatomie, sau cum ne corecteaza ei “Dl Doctor”, nici macar nu venea sa ne predea partea cea mai importanta dn anatomie: muschii. Nu a fost suficent ca nu vine sa ne predea si noi trebuie sa ghicim ce muschi avem, nici macar la colocviu nu a venit. A lasat-o pe “D-na Doctor” care zbiara sa ne asculte.
In momentul ala nu am mai stiut sa raspund nici macar la ceea ce eu stiam, asa ca m-am retras si am capatat frumoasa nota de 3. Nu ca eram singura, cam 10% au promovat din tot anul.
Inca un colocviu picat datorita faptului ca mi-am ocupat timpul cu anatomia. A fost saptamana examenlor si colocviilor. Am avut 2 colocvii pe zi a cate 2 zile si un examen final.
La examen a fost un fel de “hai sa dam cu zaru” caci nu am apucat sa invat nimic, datorita oboselii.
Radeam oarecum sec, cu prietena mea cand ii aminteam ca ea mi-a zis ca cei de la medicina dorm in sesiune cate 4 ore. Eh, eu am dormit doar 1 ora jumate sa promovez 2 colocvii. A meritat, dar m-am si suparat, caci mi-am dat seama ca nu numai colegi de la munca sunt egoisi, ci si cei de la facultate, dar asta nu mai e de mentionat, e de lasat in spate.

Intrebare apoi urmeaza raspunsul.

De ce e lumea asa de porcoasa, proasta si imbecila? Intrebare retorica.

Nu asta e problema mea majora, ci stresul. Probabil ca daca nu ar fi el nu as ajunge la gesturi extreme. Iti vine sa crezi cate categorii de oameni exista in lumea asta? Iti vine sa crezi cate nu stii?

Da, haos e viata mea. Prea tulburata de atatea evenimente si de putinul timp. Imi ziceam uneori, ca eu nu ma panichez cum o fac altii si ii priveam si imi venea sa le zic cu tupeu, ce te panichezi. Nu am simtit adevaratele emotii pana cand nu am avut ceva de pierdut in asta, pana nu am mai suportat reprosul. Cand zic asta ma gandesc la facultate, faptul ca ma pierd la ascultat si eu nu o faceam, faptul ca nu vreau sa mi se reproseze ceva dupa atata timp in care trebuia sa stiu si nu dau vina pe aceea persoana ca nu m-a invatat ci pe mine si nu ar trebui.

Am luat pauza de la invatat, inchei prin a nu incurca si mai mult firul, caci nici eu nu stiu cu ce am vrut sa incep si cu ce am vrut sa scriu. Nu are logica si nici nu trebuie, nu e ca sa dau motive de comentat, e ca am chef sa scriu ce imi vine in cap.

In fiecare zi ma minunam ca pasesc din ce in ce mai repede in ciclu vieti, in ceea ce avea sa-mi ofere viata, ma bucuram cand auzeam cazuri de familii care se certau pentru pamanturi, case etc. si ca eu nu ma numaram printre ei. Eram prea mica.

Mi-e prea greu sa scriu si sa povestesc iar, de ce nu mai dorm acasa si de ce cuvantul acasa e atat de trist pentru mine… Am cunoscut frica, frica de fratii mei. Sa-mi fie frica sa stau acasa, sa-mi fie frica, sa intru pe alee,in bloc. Sa am cosmaruri in fiecare seara si sa ma lupt in fiecare zi sa nu cedez printre straini, caci ei imi tin de cald si nu familia mea care i-am ajutat.

Probabil ca regret multe, caci viata imi ofera momente de regrete, de durere, mai multe decat de fericire.

Probabil ca intr-o zi am sa scriu si ce s-a intamplat, probabil ca o sa scriu departe de atmosfera de acasa care ma apasa sa scriu trist.

Daca se zicea ca nicaieri nu e ca acasa, asa este, dar cand casa ta e plina de ura si ura e pentru tine, nu mai e “acasa”. A murit cuvantul acasa si au murit si fratii mei pentru mine.

Sa o luam cu inceputul. Am cam… fugit de acasa mai mult de o saptamana. Am fost la Tulcea de unde este si prietenul meu, da prietenul ala de la mare distanta. A fost o mini vacanta ciudata si caraghioasa. “Soacra” mea (desi nu-mi plac apelativele astea) se minuna cat de mofturoasa pot fi. Eu cand ii ziceam prietenul meu nu m-a crezut. Craciunul l-am petrecut alaturi de parintii lui si cateva rude ratacite. Cei drept, nu mi-a placut mancarea si nu am criticat pe nimeni in asa hal legat de mancare cum am facut cu soacra-mea. A  fost un Craciun plictisitor, probabil ca nici nu vroiam asta. Nu am simtit ca a fost Craciun, parca era o alta zi de duminica. In Bucuresti obisnuita cu beculete, agitatie si nelipsitul brad in casa, care-l impodobeam in fiecare an si simteam ca era Craciunul. Ca tot veni vorba de Craciun si obiceiul ala de a petrece in familie, hai sa zic ca Craciunul a fost plictisitor si lipsit de zambete, revelionul a fost dragut. Au fost mai multi invitati (babalaci) care chiar stiau sa glumeasca si sa te faca sa te simti bine, doar ca nu prea am stat in preajma lor. Si unde vroiam eu sa ajung, urasc urarile cu “LA multi ani”, “Craciun fericit”, dar nu asta e cireasa de pe tort, ci momentul cand incepi sa te pupi cu toata lumea, ceea ce eu detest.

A fost o vacanta ciudata, in care m-am suparat, am plans,m-am plictisit si am ras. Imi era dor de casa, imi era dor de mama si de manacarea ei, caci cand era vorba sa manacam ma simteam asa de prost ca uneori imi venea sa plang si o certam pe mama in gandul meu ca nu m-a obsnuit sa manac ce manaca toata lumea si sa nu mai par asa de mofturoasa.

Asa ca zilele s-au scurs si vacanta mea s-a terminat, vacanta in care am lenevit cum nu mai lenevisem de atata timp. La 5 dimineata am auzit telefonul cum suna si-l urasc de cele mai multe ori, caci stiam ca am sa plec iar departe de el. Poate eram indiferenta atunci. M-am urcat in vesnicul tren, care calatoreste in timp, in vietile noastre, imi era mai usor acum sa plec, dar nu atat de usor precum credeam. Am ajuns acasa, in Bucuresti, m-am simtit atat de bine… Dar nu am stiut ca binele asta nu e chiar un bine.

Am ajuns acasa, unde stresul e atat de mare si desi imi era dor de casa, acum constat ca nu imi era dor de casa, ci doar de mama. M-am intors acolo unde in afara de ea oricum nu ma doreste nimeni. Ma intreb uneori de ce viata e asa de ciudata? Am atatea sentimente care zac in mine, caci nu stiu sa mi le exprim.

Deja mi-e dor de el si ciudat e ca nu reusesc sa ma controlez pentru ca sunt stresata si din alte puncte de vedere. Ma simt ca intr-un film ciudat, iar eu sunt personajul ciudat.

Asa ca ceea ce ma asteptam eu sa fie ok nu este, caci ma asteptam ca acasa sa ma simt iar eu, dar ma simt si mai straina de casa si nu-mi doresc decat iar sa fiu oriunde dar nu aici, oriunde dar cu el.

Si nu e vorba numai ca dorul de el ma face sa ma simt ciudat, ci realitatea. Vacanta a fost ca o rupere de realitate…

Mi-am promis mie ca am sa scriu cum e la facultate, caci amintirile raman.

E greu la inceput cand nu cunosti, nu stii ce fel de oameni intalnesti. Nu vreau sa  fac o discriminare sau ceva de genul asta. In grupa mea, suntem sa zic maxim 4 persoane din Bucuresti, restul din alte orase. A fost putin ciudat, sau placut sa constat la unele persoane atatea lucruri diferite. Unii cu accente de care eu ma amuz copios, desi sunt cam rea la faza asta, sau altii cu alte obiceiuri, sau de fiecare data aud povestea ca “e urat Bucurestul” sau “e prea agitat”.  As putea sa fiu putin rea, tinand cont ca la mine in grupa sunt cativa care sunt de pe alta planeta si nu inteleg ce cauta la medicina veterinara, cand ei ori se joaca, ori viseaza doar sex si distractie. Ma deranjeaza indiferenta cu care trateaza lucrurile si ma deranjeaza ca unii chiar sunt la buget si nu dau 2 bani pe asta, pe cand altii se chinuie la taxa. Plus colegi care parintii sunt veterinari si zic : “lasa ca ma invata mama/tata”.

Trecand peste partea asta, ceea ce imi place la facultate e clinica unde o sa facem si noi practica si care o astept cu nerabdare, iar partea ciudata si putin caraghioasa e anatomia.

Am avut disectii (pe langa ca e doar cu numele disectia ca noi doar ne uitam) si am constatat ca in ciuda faptului ca nu mi-a fost asa mare scarba, ba chiar mi-a placut si ma gandeam cand o sa ajungem sa operam si noi (daca or sa ne lase).

De ce am zis caraghioasa, ca acum cand manac o friptura ma gandesc la componentele muschilor, sau cand vad un os ma gandesc ce tip e os e.

Probabil ca astea sunt fleacuri pe langa ceea ce o sa urmeze.

Da, sunt bucuroasa desi as avea atatea motive sa nu fiu, dar azi vreau sa fiu bucuroasa, sa uit ca am de invatat, sa uit ca sunt lucruri mai rele si eu ma distrez ca si cand as fi nepasatoare fata de ele.

Cred ca fiecare dintre noi meritam sa avem un sfarsit de saptamana unde sa ne descarcam, relaxam.

Sunt socata, cand vad ca prietenii mei isi pierd caile bune, ca pierd si sufera. E ciudat si mai ciudata e disperarea care te cupinde, socul si dorinta de a da timpul inapoi sa stergi aceea parte care acum te face sa regreti si dezamagirea sa constati ca nu se poate si trebuie sa mergi in viata mai departe, in ritmul si in momentul ala prost.

Nu ma gandesc la mine, ma gandesc la prietena mea si la momentele grele prin care trece si nu e un alt prieten pentru care plange, e familia ei care incepe sa se destrama.

O alta prietena, un alt drum care s-a bifurcat. Ma simt ciudat stiind ca si eu as vrea in momentul de fata sa plec, nu departe de mama mea, as dori sa stau cu prietenul meu, amandoi ne dorim.

E ciudat cum cresti si ajungi sa iti doresti alte lucruri, e ciudat caci soseste momentul cand parasim cuibul si vorba aceea nicaieri nu e ca acasa.

Oare unde sunt eu? Stau si ma gandesc unde sunt ? Cand o sa fie ziua aia cand o sa fiu eu si nu o sa ma prefac ca-mi place ce fac, sa nu ma prefac responsabila cand de fapt ma simt ca o excroaca, cand o sa incetez sa fiu adultul care nu se potriveste in peisaj? Cred ca mi-am gresit corpul, mi-am gresit randurile, mi-am gresit ziua azi. Sii cred ca mai bine nici nu se putea.

Iar singura…

M-am saturat sa nu fie acel cineva acolo cand vreau, m-am saturat sa ratacesc pe strazi in frig, sperand ca una din persoanele dragi mie sa-mi raspunda la nenorocitul asta de telefon doar sa-mi zica cuvintele care vreau sa le aud, ca sa le pot contrazice. Sa aud glasul ce stie sa-mi smulga un zambet.

La naiba, azi simt ca cer prea mult.